miercuri, 27 mai 2015

Cad

De obicei mă găsesc plimbându-mă singură pe străzi. Străzi ascunse, străzi largi, pustii, unde nimeni să nu-mi observe lacrimile ce-mi cad pe faţa palidă. Ochii, înroşiţi de plâns şi înnegriţi de oboseală parcă nu vor să se mai deschidă atunci când îi închid. Dar i-am deschis. Am avut impresia pentru o secundă că o să mă prăbuşesc, ca o să cad de la înălţime. Dar mă liniştesc repede. "Doar o senzaţie" îmi spun. Dar ce văd? Un cuplu, stând pe o bancă sub un copac în faţa unei case părăsite, dar parcă atât de frumoasă, mă gândesc, atât de veche şi artistică. Stau câteva secunde cu ochii aţintiţi  la casa veche fără să mă mişc, aproape fără să respir. Îmi pare cunoscut locul. Trezindu-mă din ameţteala senzaţiei de cădere, găsesc locul teribil de cunoscut. Îşi trece mâna încet peste obrazul ei...şi o săruta. Aşa tandru, aşa intens, parcă ar fi doar ei pe planetă. Închid ochii şi-mi imaginez. Fiecare atingere, fiecare respiraţie fierbinte, fiecare fluture zburând în interior. Ah! Acum îmi amintesc! Vinerea trecută, eu eram acolo. Aceiaşi bancă, acelaşi copac înverzit parcă nu de mult, aceiaşi casa veche de pe strada pustie. Acelaşi băiat. Deschid ochii şi cad. Mă prăbuşesc pe asfaltul încins de soarele puternic de peste zi, icnind. Nu mă aude, nu mă vede. Se ridică şi pleacă cu degetele atât de strânse de mâna ei micuţă...a uitat...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu